Notiunea de „stocare-hosting” este definita de art.14 din DIRECTIVA PARLAMENTULUI EUROPEAN ŞI A CONSILIULUI 2000/31/CE din 8 iunie 2000 privind anumite aspecte juridice ale serviciilor societăţii informaţionale, în special ale comerţului electronic, pe piata internă (directiva privind comerţul electronic), ca fiind stocarea de informatii furnizate de un destinatar al serviciului. Directiva a introdus un regim de raspundere limitata pentru furnizorii/operatorii se servicii „stocare-hosting„ in ceea ce priveste datele furnizate de catre un utilizator de internet. Un furnizor de servicii de ”hosting” nu va raspunde pentru continutul postat on-line, decat cu exceptia cazului in care cunostea caracterul vadit ilicit al activitatii sau al informatiei cuprinse in datele stocate, sau daca luand cunostinta de o astfel de situatie nu a actionat promt pentru a elimina informatiile sau pentru a bloca accesul la acestea.
Instantele Statelor membre ale Uniunii Europene au avut adesea ocazia sa se pronunte cu privire la clasificarea activitatilor operatorilor, in opinii divergente. Curtea Suprema de Justitie franceza a fost prima care a adresat Curtii Europene de Justitie o intrebare preliminara cu privire la interpretarea art.14 din Directiva, in contextul serviciilor, oferite de Google „AdWords”, de „atasare„ a anunturilor publicitare cuvintelor cheie. Daca hotararile CEJ din 23 martie 2010 si din 12 iulie 2011 clarifica anumite aspecte, totusi nu raspund la o serie de intrebari referitoare la raspunderea acestor operatori.
Hotararea CEJ din 23 martie 2010 aduce in mod incontestabil unele lamuriri. Pentru a avea certitudinea ca un operator nu are cunostinta, sau nu are niciun control asupra continutului stocat de site-ul sau, CEJ a considerat ca este necesar sa se stabileasca daca rolul sau ramane unul neutru si pur tehnic raportat la continutul datelor stocate.
CEJ a utilizat acelasi rationament in decizia L'Oréal v. eBay din 12 iulie 2011. Potrivit Curtii, se va considera ca operatorul a jucat un rol activ in care avea cunostinta sau control, asupra datelor stocate, atunci cand „a acordat asistenta, care implica, in special, optimizarea prezentarii ofertelor de vanzare a produselor respective, sau promovarea acestora” (paragraf 116).
Se poate deduce din cele de mai sus ca un operator care se ocupa de aplicarea setarilor automate, nu ar putea avea cunostinta sau control asupra datelor stocate.
Mai mult decat atat, chiar daca opertorul poate invoca exonerarea de raspundere prevazuta la art 14 al.1 din Directiva privind comertul electronic, acesta nu va fi exonerat atunci cand se dovedeste ca a avut cunostinta, intr-un fel sau altul, de un continut al datelor stocate, pe care un operator diligent l-ar fi identificat ca fiind vadit ilegal, si daca nu a eliminat rapid un astfel de continut, sau daca nu a dezactivat accesul la acesta (paragrafele 119-124).
Aceste doua clarificari oferite de deciziile CEJ vor duce, cu siguranta, la accelerarea armonizarii jurisprudentei Statelor membre UE cu privire la punerea in aplicare a regimului raspunderii limitate, conform Directivei. Totusi, Curtea precizeza ca este necesara o evaluare de la caz la caz, ce urmeaza a fi efectuata de catre judecatorii nationali, care vor determina, in functie de continutul specific al fiecarei spete, daca operatorul a judcat sau nu un rol activ. Acest fapt va putea duce insa, la alterarea unitatii jurisprudentei, cauzata de aprecierile subiective ale fiecarui judecator in parte.
marți, 6 decembrie 2011
vineri, 2 decembrie 2011
Necesitatea unui rol activ al angajatorului in procesul de limitare a volumului de munca targetat de un angajat
In data de 26 octombrie, Curtea de Apel din Paris a constatat culpa grava a angajatorului pentru atacul de cord suferit de unul dintre angajatii sai, ca si consecinta a volumului excesiv de munca.
Angajatul era editor si muncise mai bine de 70 de ore pe saptamana pentru a acoperi si sarcinile unui jurnalist ce parasise compania si care nu fusese inca inlocuit. Angajatul a demonstrat in fata Curtii ca atacul sau de cord a fost rezultatul culpei grave a angajatorului sau.
Dovezile infatisate Curtii aratau ca pe parcursul unei perioade de sase luni, anterior atacului sau de cord, angajatul indeplinea cu aproape 50% mai multe task-uri decat in mod obisnuit. Alti angajati au depus marturie aratand, de asemenea, ca si ei au fost nevoiti sa munceasca cu mult peste norma legala, in scopul atingerii unui „target de performanta” si exista in cadrul companiei o traditie in ceea ce priveste depasirea timpului legal de lucru.
Curtea nu a fost convinsa de argumentele angajatorului care a aratat ca angajatul preluase task-urile jurnalistului ce parasise compania, nu pentru ca i s-ar fi cerut acest lucru ci din proprie initiativa, pentru ca a considerat necesar. Curtea a retinut ca angajatii avand o functie de raspundere, nu ar fi putut sa nu preia task-urile neredistribuite dupa plecarea unui angajat, nici daca acest fapt ar fi insemnat marirea excesiva a volumului personal de munca. Aceast simt al responsabilitatii este in masura sa suprime optiunea angajatului de a nu prelua task-uri suplimentare. Curtea a apreciat ca nu are importanta faptul ca alti angajati nu au reactionat in acelasi mod cand volumul lor de munca a crescut. Judecatorul a explicat ca „datoria angajatorului de a asigura sanatatea si siguranta angajatilor sai este o datorie globala, deci una care se aplica tuturor angajatilor, indiferent de faptul ca unii rezista mai mult sau mai putin la factorul de stres si epuizare determinat de cresterea volumului de munca.
Anul trecut Curtea Suprema din Franta a confirmat „dreptul la sanatare si siguranta, precum si dreptul angajatului la pauza legala sunt drepturi garantate prin Constritutie”, iar aceasta decizia arata clar optiunea Curtii de a lua atitudine fata de angajatii care inchid ochii fata de problemele ce pot aparea atunci cand angajatii sunt suprasolicitati.
De aseamenea, adauga judecatorul ca, nu este suficient ca angajatorul sa fie de acord cu aprecierile angajatului cu privire la volumul de munca pe care-l poate indeplini, intrucat acesta s-ar putea insela, sau s-ar sa creada ca nu are de ales. Dimpotriva, angajatorul trebuie sa ia masuri acolo unde apare iminenta expunerea la un risc determinat de volumul prea mare de munca.
Angajatul era editor si muncise mai bine de 70 de ore pe saptamana pentru a acoperi si sarcinile unui jurnalist ce parasise compania si care nu fusese inca inlocuit. Angajatul a demonstrat in fata Curtii ca atacul sau de cord a fost rezultatul culpei grave a angajatorului sau.
Dovezile infatisate Curtii aratau ca pe parcursul unei perioade de sase luni, anterior atacului sau de cord, angajatul indeplinea cu aproape 50% mai multe task-uri decat in mod obisnuit. Alti angajati au depus marturie aratand, de asemenea, ca si ei au fost nevoiti sa munceasca cu mult peste norma legala, in scopul atingerii unui „target de performanta” si exista in cadrul companiei o traditie in ceea ce priveste depasirea timpului legal de lucru.
Curtea nu a fost convinsa de argumentele angajatorului care a aratat ca angajatul preluase task-urile jurnalistului ce parasise compania, nu pentru ca i s-ar fi cerut acest lucru ci din proprie initiativa, pentru ca a considerat necesar. Curtea a retinut ca angajatii avand o functie de raspundere, nu ar fi putut sa nu preia task-urile neredistribuite dupa plecarea unui angajat, nici daca acest fapt ar fi insemnat marirea excesiva a volumului personal de munca. Aceast simt al responsabilitatii este in masura sa suprime optiunea angajatului de a nu prelua task-uri suplimentare. Curtea a apreciat ca nu are importanta faptul ca alti angajati nu au reactionat in acelasi mod cand volumul lor de munca a crescut. Judecatorul a explicat ca „datoria angajatorului de a asigura sanatatea si siguranta angajatilor sai este o datorie globala, deci una care se aplica tuturor angajatilor, indiferent de faptul ca unii rezista mai mult sau mai putin la factorul de stres si epuizare determinat de cresterea volumului de munca.
Anul trecut Curtea Suprema din Franta a confirmat „dreptul la sanatare si siguranta, precum si dreptul angajatului la pauza legala sunt drepturi garantate prin Constritutie”, iar aceasta decizia arata clar optiunea Curtii de a lua atitudine fata de angajatii care inchid ochii fata de problemele ce pot aparea atunci cand angajatii sunt suprasolicitati.
De aseamenea, adauga judecatorul ca, nu este suficient ca angajatorul sa fie de acord cu aprecierile angajatului cu privire la volumul de munca pe care-l poate indeplini, intrucat acesta s-ar putea insela, sau s-ar sa creada ca nu are de ales. Dimpotriva, angajatorul trebuie sa ia masuri acolo unde apare iminenta expunerea la un risc determinat de volumul prea mare de munca.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)