Actele susceptibile de trimitere pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare
1. Interpretarea dreptului comunitar primar
Dreptul comunitar primar, reprezentat de Tratatele comunitare, este susceptibil de interpretare în cadrul procedurii trimiterilor prejudiciare. Obiect al interpretării pot face nu numai tratatele constitutive ca atare, ci şi toate protocoalele şi anexele acestora. De pildă, tratatele ce revizuiesc, modifică sau completează tratatele originare. Sub acest aspect, Curtea a decis că natura unui act nu depinde de forma sa, ci de conţinutul său, fiind fără relevanţă titlul actului.
Astfel, au fost asimilate Tratatelor constitutive deciziile care privesc chiar conţinutul Tratatului, deşi acest fapt nu se reflectă în denumirea lor. De exemplu, deciziile Parlamentului European cu privire la resursele proprii au fost incluse în sfera dreptului comunitar primar, cu toate că din punct de vedere formal, nu sunt tratate, în sensul strict al termenului. Există şi situaţii în care competenţa de interpretate a Curţii a fost extinsă în mod expres. A fost cazul Tratatului de la Bruxelles, de fuziune a executivelor (art. 30), din 8 aprilie 1985, a Protocolului asupra privilegiilor şi imunităţilor , a actelor de adeziune, inclusiv Titlul II din Actul Unic European.
Posibilitatea de a se pronunţa o hotărâre preliminară rezultă, aşadar, nu numai din Tratatele ca atare, ci şi din sau în legătură cu unele convenţii internaţionale încheiate sub auspicii comunitare, fiind prevăzută intervenţia Curţii pentru problemele de interpretare. De exemplu, unele dintre Protocoalele privind Convenţia din 29 februarie 1968 referitoare la recunoaşterea reciprocă a societăţilor comerciale şi a persoanelor juridice şi Convenţia din 27 septembrie 1968 privind competenţa şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială prevăd posibilitatea organelor naţionale de jurisdicţie de a solicita Curţii pronunţarea unei hotărâri preliminare cu privire la interpretarea dispoziţiilor acestor acte.
Se impun o serie de precizări în ce priveşte competenţa de interpretare a Tratatului privind Uniunea Europeană, astfel cum a fost modificat de Tratatul de la Amsterdam şi cel de la Nisa. Art. 46 din versiunea actuală a Tratatului UE exclude din competenţa de interpretare a Curţii pentru dispoziţiile din Titlul V privind politica externă şi de securitate comună.
Competenţa de interpretare a Curţii este limitată şi în ceea ce priveşte dispoziţiile Titlului VI referitoare la cooperarea poliţienească şi judiciară în materie penală. Art. 35 din Tratatul UE prevede că instanţa europeană poate fi sesizată în această materie numai de instanţele judecătoreşti anume indicate de statul membru şi numai dacă statul membru a făcut o declaraţie expresă de acceptare a competenţei Curţii şi numai în conformitate cu acea declaraţie. În această ipoteză, competenţa de interpretare a Curţii poartă asupra deciziilor, deciziilor-cadru, convenţiilor şi măsurilor luate pentru aplicarea acestora. Avem de-a face, în acest caz, cu o competenţa facultativă a Curţii, care operează numai dacă statul membru face o declaraţie de recunoaştere a competenţei, prin care desemnează şi instanţele care pot face trimiterile prejudiciare (instanţe care judecă în ultim grad de jurisdicţie). Este posibilă şi desemnarea tuturor instanţelor, fără distincţie, deci nu numai a acelor instanţe ale căror decizii nu sunt susceptibile de nici o cale atac.
2. Interpretarea şi aprecierea validităţii dreptului comunitar derivat
Dreptul comunitar derivat cuprinde, în mod obişnuit, actele adoptate de instituţiile comunitare în scopul aplicării prevederilor Tratatului: regulamente directive, decizii. Noţiunea de „act comunitar” include orice instrument legislativ sau administrativ adoptat de instituţiile Comunităţii.
Hotărârile preliminare pot fi cerute cu privire la oricare dintre actele prevăzute la art. 249 CE, întrucât art. 234 nu distinge. Curtea s-a declarat, în repetate rânduri, competentă să decidă asupra tuturor actelor adoptate de instituţiile comunitare, în condiţiile prevăzute de Tratate şi în scopul îndeplinirii funcţiilor lor, indiferent de denumirea pe care o poartă aceste acte.
În consecinţă, Curtea este competentă să decidă cu titlu preliminar şi în ceea ce priveşte recomandările şi avizele, mai ales când li se va da urmare. Curtea are, aşadar, competenţa de a interpreta sau de a realiza controlul, în temeiul unei trimiteri prejudiciare, chiar şi pentru actele care nu poartă o denumire în cuprinsul art. 249 CE, cum sunt bunăoară rezoluţiile Consiliului .
În cauza Grimaldi , Curtea a arătat că în temeiul art. 234 este competentă să dea hotărâri preliminare asupra validităţii şi interpretării tuturor actelor instituţiilor Comunităţii, fără excepţie. Pe cale de consecinţă, are competenţa de a interpreta recomandările adoptate în baza Tratatului. Cu toate că recomandările nu produc efecte obligatorii, ele nu pot fi considerate ca neproducând nici un efect juridic şi, ca atare, trebuie luate în considerare de instanţele naţionale când soluţionează litigiile aflate în faţa lor, în special atunci când pun în lumină interpretarea măsurilor naţionale adoptate în vederea implementării lor sau atunci când sunt menite să completeze prevederi comunitare obligatorii. Tocmai din acest motiv, recomandările nu pot fi excluse din sfera competenţei Curţii în materia hotărârilor preliminare.
În acest sens, şi doctrina a adus două argumente pertinente în sprijinul admisibilităţii şi utilităţii interpretării unei recomandări: diferenţa dintre art. 230 CE şi art. 234, constă în aceea că primul articol exclude în mod expres din sfera sa de aplicare recomandările şi avizele, în timp ce al doilea se referă la toate actele instituţiilor comunitare, fără deosebire; în cazul în care o reglementare naţională a fost adoptată numai ca efect al unei recomandări, interpretarea corectă a acestei reglementări poate depinde de interpretarea recomandării.
Trimiterea prejudiciară poate avea ca obiect şi acte sau dispoziţii care nu sunt direct aplicabile în dreptul intern. Ca atare, posibilitatea trimiterii nu este afectată de caracterul direct aplicabil al actului şi nici de forţa obligatorie a acestuia, după cum am arătat şi mai sus.
În general, se admite că şi un act al Parlamentului poate face obiectul unei trimiteri pentru interpretare, cu toate că în jurisprudenţa Curţii nu s-au întâlnit asemenea cazuri. Nu există o opinie unanimă în doctrină sub acest aspect, însă având în vedere formularea generală a art. 234, trebuie admis faptul că în categoria „actelor instituţiilor Comunităţii” se includ şi actele Parlamentului care, în principiu, ar trebui să fie susceptibile de interpretare sau apreciere a validităţii în cadrul procedurii hotărârilor preliminare. Acelaşi raţionament poate fi aplicat şi în cazul actelor Curţii de Conturi, cu toate că în doctrină s-a arătat că o atare eventualitate apare ca fiind puţin probabilă, dacă avem în vedere raţiunea naturii acestor acte.
Ca regulă, actele organismelor comunitare, precum Banca Europeană de Investiţii, Comitetul Regiunilor, Comitetul Consultativ sau Comitetul Economic şi Social, nu sunt susceptibile de a face obiectul unei trimiteri pentru o hotărâre preliminară, întrucât astfel de organisme nu pot fi calificate ca instituţii ale Comunităţii. Totuşi, au fost exprimate şi opinii doctrinare în sensul extinderii competenţei prejudiciare şi la astfel de acte.
În ceea ce priveşte sensul noţiunii de „act al instituţiilor Comunităţii”, Curtea a fost confruntată cu unele probleme de calificare, în contextul formulării extrem de largi şi permisive a art. 234. În cauza Demouche şi alţii , Curtea a fost chemată să decidă dacă o convenţie între birourile naţionale de asigurări prevăzută de Directiva Consiliului nr. 72/166/CEE din 24 aprilie 1972, privind apropierea legislaţiilor statelor membre cu privire la asigurarea de răspundere civilă auto şi introducerea obligaţiei de asigurare a acestei răspunderi, poate fi considerată ca un act adoptat de o instituţie a Comunităţii, în sensul prevederilor art. 234, alin. 1, ipoteza a doua.
În acest sens, Curtea a arătat că întrucât convenţia complementară în cauză a fost negociată şi încheiată de asociaţiile naţionale ale asigurătorilor, care sunt organisme guvernate de dreptul privat şi acţionează în cadrul funcţiilor ce le sunt conferite prin statutele lor şi legislaţia naţională căreia îi sunt supuse, ea nu poate fi, prin urmare, considerată un act adoptat de o instituţie a Comunităţii. Aceasta deoarece nici o instituţie sau organ comunitar nu a participat la încheierea acestui act. Faptul că încheierea acestei convenţii a fost prevăzută ca o condiţie pentru intrarea în vigoare a Directivei Consiliului 72/166 şi că durata aplicabilităţii acestei Directive este condiţionată de durata Convenţiei complementare nu schimbă natura acestei Convenţii, ca act adoptat de asociaţii private.
Curtea a mai arătat că „acest considerent nu poate fi modificat de faptul că, printr-o recomandare şi prin decizii succesive, Comisia a constatat, de fiecare dată, conformitatea Convenţiilor complementare în discuţie cu exigenţele Directivei, şi nici de faptul că una dintre aceste Convenţii a fost anexată la una dintre deciziile Comisiei şi publicată cu aceasta în Jurnalul Oficial. Comisia numai a constatat că au fost îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 2 paragraful 2 din Directiva Consiliului, constatare care nu echivalează nici cu încorporarea convenţiei în textul Deciziei, şi nici cu transformarea sa într-un act comunitar.”
După cum se poate observa, competenţa de interpretare a Curţii se limitează la actele încheiate sub auspicii comunitare, fără a putea fi extinsă la convenţii încheiate de organisme naţionale, fără intervenţia vreunei instituţii Comunitare, fiind fără relevanţă că la baza încheierii unui astfel de act a stat un act comunitar.
Curtea de Justiţie s-a pronunţat şi cu privire la competenţa sa de interpreta prevederile unei Directive, în condiţiile în care faptele din litigiul principal, în care s-a făcut trimiterea pentru hotărârea preliminară, sunt anterioare aderării statului membru la Uniunea Europeană, dar după adaptarea legislaţiei naţionale la directivă. În cauza Ynos , faptele din litigiul principal (încheierea unui contract de agenţie pentru vânzarea unei proprietăţi imobiliare) erau anterioare aderării Ungariei la Uniunea Europeană, dar după armonizarea sistemului legal al acestui stat la Directiva privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii. În acest sens, Curtea a arătat că este competentă să interpreteze numai Directiva, în ce priveşte aplicarea acesteia într-un nou stat membru, începând de la data aderării acestuia din urmă la Uniunea Europeană. Pe cale de consecinţă, Curtea a decis că, întrucât faptele din litigiul principal sunt anterioare aderării la Uniunea Europeană, ea nu are competenţa de a interpreta directiva.
Cât priveşte examinarea validităţii actelor comunitare în cadrul procedurii prejudiciare, Curtea este competentă să realizeze pe această cale un control al legalităţii, asemănător celui efectuat pe calea acţiunii în anulare. Limitările la care sunt supuşi particularii în cadrul acţiunii în anulare puteau fi compensate, în măsura în care instituţiile naţionale acceptau să sesizeze Curtea, cu cereri ce ar fi purtat asupra validităţii actelor, împotriva cărora recursurile directe introduse de către persoanele particulare ar fi fost inadmisibile.
Ca şi în materia interpretării, Curtea este competentă să examineze în cadrul procedurii prejudiciare validitatea tuturor actelor adoptate de instituţiilor comunitare, fără excepţie, independent de efectul lor direct sau forţa obligatorie. Curtea este aşadar pe deplin competentă să examineze validitatea unei directive, pe calea trimiterii prejudiciare. În cauza Rau v. BALM , Curtea a admis o acţiune directă în anulare, formulată de destinatarul unei decizii individuale, în paralel cu o trimitere pentru examinarea validităţii făcută de o instanţă naţională sesizată cu o acţiune împotriva unei măsuri naţionale adoptate în executarea acestei decizii. Trebuie subliniat faptul că acţiunea pentru examinarea validităţii unui act trebuie introdusă în termenul prevăzut pentru anularea actului în cauză de către reclamant.
În ceea ce priveşte efectele hotărârii preliminare asupra actului comunitar a cărui validitate a fost examinată pe această cale, atunci când Curtea constată nevaliditatea acestuia, se impune menţiunea că această hotărâre preliminară nu atrage eo ipso eliminarea actului din ordinea juridică sau repunerea în vigoare a unei eventuale reglementări anterioare. Instituţiile comunitare competente vor fi însă obligate să ia măsurile necesare, în vederea modificării sau abrogării actului nevalabil.
3. Dispoziţiile dreptului naţional care fac referire la legislaţia comunitară
Curtea este competentă să interpreteze dreptul comunitar în cazurile în care împrejurările de fapt ale cauzei se află în afara dreptului comunitar, care nu le este direct aplicabil, fiind guvernate de legislaţia naţională, dacă aceasta din urmă reglementează soluţii similare cu cele prevăzute de dreptul comunitar, astfel încât să se prevadă o singură procedură pentru situaţii comparabile.
Mai mult, Curtea are competenţa de interpretare a dreptului comunitar în cazul în care, în transpunerea prevederilor unei directive în dreptul intern, organele legislative naţionale au optat să aplice acelaşi tratament situaţiilor pur interne şi celor cârmuite de directivă, în scopul, de exemplu, de a se evita discriminarea faţă de naţionalii străini sau orice denaturare şi astfel încât ele au aliniat legislaţia lor naţională cu dreptul comunitar. În acest context, eventualele diferenţe de interpretare, care s-ar putea ivi, pot fi prevenite printr-o interpretare uniformă a regulilor şi a conceptelor preluate de legislaţiile naţionale din dreptul comunitar, interpretare oferită de Curte pe calea hotărârilor preliminare, fiind aşadar oportună extinderea competenţei de interpretare a Curţii şi la aceste situaţii.
După cum a statuat Curtea, în cauza Impresa Costruzioni, precum şi cu alte ocazii, în temeiul art. 234 CE, ea este competentă să hotărască cu titlu preliminar cu privire la interpretarea actelor adoptate de instituţiile Comunităţii, independent de faptul că acestea sunt direct aplicabile sau nu. În cauza precitată, litigiul privea în esenţă probleme de drept tranzitoriu asupra cărora norma comunitară nu se pronunţă şi care aparţin în exclusivitate dreptului naţional. Cu toate acestea, Curtea s-a pronunţat în sensul că, independent de efectele Directivei, ale cărei prevederi au făcut obiectul trimiterii, o interpretare a acestora „poate fi utilă instanţei naţionale pentru a se asigura că legea adoptată pentru interpretarea acesteia este interpretată şi aplicată conform cu exigenţele dreptului comunitar.”
Într-o jurisprudenţă constantă, Curtea a statuat că atunci când o legislaţie naţională se conformează în soluţiile pe care le adoptă în legătură cu situaţii pur interne cu soluţiile adoptate în dreptul comunitar, în scopul asigurării unei proceduri unice pentru ipoteze similare, chiar dacă regulile comunitare a căror interpretare este solicitată sunt aplicabile numai în virtutea unei referiri făcute de dreptul intern, interesul pentru interpretarea unitară a dispoziţiilor de origine comunitară reclamă posibilitatea Curţii de a pronunţa hotărâri preliminare şi în aceste cazuri.
În sensul celor mai sus arătate, în cauza Hermes International , Curtea a subliniat faptul că „dacă o dispoziţie poate fi aplicată atât situaţiilor care se includ în câmpul de aplicare al dreptului naţional, cât şi situaţiilor care se includ în câmpul de aplicare al dreptului comunitar, este în mod clar în interesul Comunităţii ca, în scopul de a evita viitoarele divergenţe de interpretare, această dispoziţie să fie interpretată uniform, oricare ar fi condiţiile în care urmează a fi aplicată.” În speţă, trimiterea se referea la o prevedere cuprinsă în Acordul TRIPs , aplicabil atât mărcilor comunitare, cât şi mărcilor naţionale.
În cauza Vajnai , Curtea a arătat că, atunci când dispoziţiile naţionale se includ în câmpul de aplicare al dreptului comunitar, Curtea, sesizată cu titlu preliminar, trebuie să furnizeze toate elementele de interpretare necesare instanţei naţionale pentru a aprecia conformitatea acestor dispoziţii cu drepturile fundamentale a căror respectare este asigurată de Curte. În schimb, Curtea nu are o astfel de competenţă cu privire la dispoziţiile naţionale care nu se includ în câmpul de aplicare al dreptului comunitar şi atunci când obiectul procesului nu prezintă nici un element de legătură cu oricare dintre situaţiile avute în vedere de dispoziţiile tratatelor.
Totuşi, trebuie avut în vedere, şi în cazurile descrise mai sus, principiul repartizării funcţiilor judiciare între Curte şi instanţele naţionale. În virtutea acestei separări de funcţii, Curtea nu are competenţa de a aprecia pertinenţa întrebărilor trimise în temeiul art. 234 care este bazat pe o clară separare a competenţelor, după cum însăşi Curtea a subliniat în repetate rânduri. Ca atare, instanţele naţionale au sarcina de a decide, dacă, pentru a hotărî în cauzele pendinte în faţa lor, recurgerea la procedura cererii pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare este utilă. Competenţa Curţii se limitează la examinarea prevederilor dreptului comunitar.
În cauza A. Leur-Bloem , Curtea a arătat că „aprecierea limitelor pe care organele legislative naţionale puteau să le fi instituit asupra aplicării dreptului comunitar la situaţii pur interne este o problemă care ţine de dreptul intern şi, prin urmare, intră în competenţa exclusivă a instanţelor statului membru.”
Aşa cum a arătat Curtea în cauza Enderby , atunci când cererea instanţei naţionale priveşte interpretarea unei dispoziţii a dreptului comunitar care nu este în mod vădit fără legătură cu obiectul litigiului principal, ea trebuie să răspundă la această cerere şi nu este obligată să examineze validitatea unei ipoteze pe care instanţa ce a sesizat Curtea are competenţa de a o verifica subsecvent, dacă acest lucru s-ar dovedi necesar.
În cauza Dzodzi , Curtea a mai arătat că, întrucât competenţa sa în materia procedurii trimiterilor preliminare are ca obiectiv asigurarea interpretării unitare, în toate statele membre a dispoziţiilor dreptului comunitar, Curtea se limitează la a deduce din litera şi spiritul acestor dispoziţii înţelesul normelor comunitare în cauză. Ulterior, le revine exclusiv instanţelor naţionale competenţa de a aplica dispoziţiile dreptului comunitar astfel interpretate, ţinând cont de circumstanţele de fapt şi de drept ale cauzei cu care ele sunt sesizate. În continuare, Curtea a arătat că „în cazul în care dreptul comunitar devine aplicabil prin dispoziţiile dreptului naţional, îi revine exclusiv instanţei naţionale sfera exactă a acestei referiri la dreptul comunitar. Dacă consideră că în virtutea acestei referiri, conţinutul unei dispoziţii a dreptului comunitar este aplicabil unei situaţii pur interne care stă la originea litigiului aflat în faţa sa, instanţa naţională este îndreptăţită să ceară Curţii o hotărâre preliminară (...)”.
După cum a statuat Curtea, competenţa sa este totuşi limitată exclusiv la examinarea dispoziţiilor comunitare. Ea nu poate, în răspunsul său către instanţa naţională, să ţină cont de economia generală a dispoziţiilor dreptului intern care, referindu-se la dreptul comunitar, determină întinderea acestei referiri.
4. Interpretarea jurisprudenţei Curţii de Justiţie
Hotărârile Curţii de justiţie pot face şi ele obiectul unei interpretări în cadrul procedurii de trimitere pentru darea unei hotărâri preliminare. De exemplu, în cauza Waterkeyn , Curtea a fost chemată să interpreteze, cu titlu preliminar, o hotărâre a sa, pronunţată într-o acţiune în constatarea neîndeplinirii de către un stat membru a obligaţiilor care îi revin conform Tratatului, hotărâre prin care a constatat neîndeplinirea acestor obligaţii. Instanţa naţională a solicitat, în cadrul procedurii preliminare, clarificări Curţii cu privire la consecinţele care trebuie desprinse din această hotărâre, mai exact dacă ea face inaplicabile o serie de dispoziţii din dreptul intern.
Validitatea hotărârilor Curţii nu poate fi însă apreciată pe cale unei trimiteri preliminare, în măsura în care aceasta ar aduce atingere autorităţii de lucru judecat. În cauza Wunsche , Curtea subliniat faptul că art. 38-41 din Statul Curţii de Justiţie enumeră limitativ căile extraordinare de atac prin care se poate repune în discuţie autoritatea hotărârilor Curţii. Întrucât în procedura hotărârilor preliminare nu există părţi, aceste dispoziţii nu sunt aplicabile hotărârilor pronunţate în materie preliminară.
Curtea a mai arătat că autoritatea unei hotărâri preliminare nu împiedică instanţa naţională destinatară a acestei hotărâri să aprecieze că este necesar să sesizeze din nou Curtea înainte de a soluţiona litigiul principal. Potrivit unei jurisprudenţe constante, această procedură poate fi justificată atunci când instanţa naţională întâmpină dificultăţi în înţelegerea sau aplicarea hotărârii, atunci când aceasta pune Curţii o nouă problemă de drept sau atunci când aceasta supune spre examinare elemente de apreciere noi susceptibile de a conduce Curtea la a răspunde diferit unei întrebări deja puse.
Totuşi, nu este permisă exercitarea dreptului de a trimite din nou întrebări Curţii ca mijloc de contestare a validităţii hotărârii pronunţate anterior, întrucât aceasta ar pune în discuţie repartizarea competenţelor între instanţele naţionale şi Curtea de Justiţie. Aşadar, o hotărâre preliminară a Curţii nu se numără printre actele instituţiilor Comunităţii a căror validitate poate fi evaluată în cadrul procedurii prevăzute de art. 234.
Posibilitatea interpretării unei hotărâri preliminare printr-o altă hotărâre preliminară ar fi pe de altă parte inutilă, după cum s-a arătat în doctrină. Aceasta deoarece, dacă o instanţă naţională nu se consideră pe deplin lămurită de o hotărâre preliminară anterioare, nimic nu o împiedică să solicite o nouă hotărâre care să vizeze aceeaşi dispoziţie de drept comunitar, cu privire la care mai are unele neclarităţi. Ca atare, posibilitatea solicitării unei noi hotărâri asupra aceloraşi aspecte face inutilă solicitarea interpretării unei alte hotărâri preliminare.
Ca atare, numai hotărârile Curţii, pronunţate în cadrul altor proceduri (precum în cauza Waterkeyn) decât procedura trimiterilor prejudiciare, pot fi interpretate de Curte printr-o hotărâre preliminară, nefiind admisibilă „o interpretare la interpretare”.
5. Convenţiile (acordurile) internaţionale încheiate de Consiliu
Sunt susceptibile de interpretare în cadrul procedurii şi convenţiile internaţionale, încheiate de Consiliu în baza art. 300 CE, ca şi acordurile de asociere, încheiate în baza art. 310 CE, Curtea apreciind că şi acestea sunt adoptate de o instituţie comunitară.
În cauza Haegeman , Curtea s-a pronunţat în acest sens, arătând că acordurile de asociere încheiate de Consiliu, în baza articolelor mai sus citate, din punctul de vedere al dreptului comunitar, sunt acte ale instituţiilor Comunităţii, în sensul art. 234, alin. 1, litera b, şi ca atare pot face obiectul unei trimiteri pentru darea unei hotărâri preliminare. Curtea a mai arătat că dispoziţiile unui astfel de acord sunt parte integrantă a ordinii juridice comunitare şi, ca atare, intră în sfera competenţei sale de interpretare şi apreciere a validităţii.
Competenţa de interpretare a Curţii se întinde şi asupra hotărârilor adoptate de organele create prin astfel de acorduri de asociere. În cauza Sevince , Curtea a arătat că dispoziţiile adoptate pentru implementarea unui acord de asociere, încheiat de către Consiliu cu un stat ne-membru, de către Consiliul de Asociere creat prin acest acord, constituie o parte integrantă a sistemului juridic comunitar, întocmai ca şi acordul însuşi, de la momentul intrării lor în vigoare. Ca atare, Curtea, care are competenţa de a interpreta acordul, este de asemenea competentă şi în ce priveşte aceste prevederi, adoptate în aplicarea acordului, în vederea asigurării unei aplicări uniforme a dreptului comunitar.
Curtea este de asemenea competentă să interpreteze acordurile mixte încheiate de Comunitate şi statele membre cu terţii. În cauza Demirel , cu privire la acordul de asociere Comunitate – Turcia, Curtea a reamintit că un acord încheiat de Consiliu este un act adoptat de o instituţie a Comunităţii şi a adăugat că, prin natura sa, acordul de asociere creează „legături speciale şi privilegiate cu un stat terţ, care trebuie, cel puţin parţial, să participe la regimul comunitar”. Un asemenea acord poate conţine angajamente faţă de statele terţe în toate domeniile acoperite de Tratat. Competenţa Curţii se limitează însă la dispoziţiile comunitare ale acordurilor mixte.
Într-o cauză ulterioară, cauza Sevince, referitoare la libera circulaţie a persoanelor, în cadrul aplicării acordului de asociere între Comunitate şi Turcia, Curtea a preluat soluţia hotărârii din cauza Demirel, în sensul limitării interpretării dispoziţiilor acordului la domenii ce aparţin competenţei comunitare.
Curtea şi-a declarat competenţa şi pentru interpretarea angajamentelor decurgând din tratate multilaterale încheiate de statele membre şi în care Comunitatea nu este parte, dar de care aceasta este legată prin efectul succesiunii (de exemplu, GATT). În legătură cu GATT, substituirea Comunităţii statelor membre în ceea ce priveşte obligaţiile asumate de acestea din urmă prin acord, obligaţii de care nu se puteau libera, a avut la baza transferul de competenţe ce s-a produs în domeniul politicii comerciale la nivelul Comunităţii, precum şi exercitarea acestor competenţe de către instituţiile comunitare în cadrul GATT. Ca atare, era firească aprecierea acestui acord ca făcând parte din ordinea juridică comunitară, şi din acest punct de vedere, includerea sa în categoria actelor instituţiilor comunitare, susceptibile de trimiteri prejudiciare.
Raţionamentul referitor la GATT nu a fost însă generalizat şi în ce priveşte alte convenţii încheiate de statele membre. Convenţiile internaţionale încheiate de statele membre anterior intrării în vigoare a Tratatului CEE nu sunt afectate în nici un mod de acesta din urmă, iar Comunitatea nu este în nici un fel legată de astfel convenţii, decât dacă sunt întrunite patru condiţii: atribuirea de competenţă, exercitarea efectivă a acesteia şi participarea instituţiilor, acceptarea de către statele terţe a substituirii Comunităţii statelor membre.
În principiu, convenţiile încheiate între statele membre nu pot face obiectul unei trimiteri prejudiciare, având în vedere că nu sunt acte ale instituţiilor comunitare şi nici nu pot fi considerate ca făcând parte din dreptul comunitar. Totuşi, după cum am arătat în rândurile precedente, prin dispoziţii exprese inserate în aceste convenţii, statele membru pot atribui Curţii competenţa de interpretare sau apreciere a validităţii convenţiilor.
6. Izvoarele complementare ale dreptului comunitar
În ceea ce priveşte izvoarele complementare ale dreptului comunitar , acestea nu intră, în principiu, sub incidenţa controlului Curţii. Cu toate acestea, în domeniile prevăzute în Tratat, în care acţiunea comunitară permite sau impune intervenţia statelor membre, este necesar ca izvoarele complementare să se subordoneze atât dreptului comunitar primar, cât şi dreptului comunitar derivat.
În temeiul art. 226 şi 227 CE, Curtea ar putea sancţiona statele membre care nu şi-ar îndeplini obligaţiile, prin adoptarea unui drept complementar incompatibil cu Tratatul sau cu competenţele normative ale instituţiilor.
În doctrină s-au exprimat şi puncte de vedere că, deşi dreptul complementar rămâne exterior, el se află în legătură cu ordinea juridică comunitară. În sens contrar, s-a arătat că aceste acte nu ar putea face obiectul unei trimiteri prejudiciare, în lipsa unor dispoziţii exprese cuprinse în însuşi textul actului sau într-un protocol încheiat între aceleaşi părţi. De la această regulă s-a derogat în situaţii excepţionale, în care Comunitatea, prin succesiune, trebuie să fie considerată ca fiind legată prin convenţia pe care statele au încheiat-o.
